vineri, 19 martie 2010

Agitatie

"Din nou scena 2!". Sala de repetitii era plina de agitatie, emotie si muuult, mult zgomot. Eu eram agitata si nervoasa... foarte nervoasa. Colegii ma scoteau din sarite prin diferite chestii, aveam si eu, ca orice om, problemele mele, plus ca eram foarte speriata din cauza esecului care putea avea loc, chiar in acea zi, pe o scena mare pe care nici macar nu o vazusem inca.
Nu repetasem deloc piesa cap- coada fara intreruperi. Nici nu stiam daca o vom reusi. La repetitii, in majoritatea timpului uitam cand sa intram, ori vorbeam prea incet, iar cel mai grav... uitam replicile. Ma gandeam cu groaza la cum ne vom face de ras in fata intregului liceu, si mai rau, in fata unor actori profesionisti. Dar cel mai mult imi era frica... jena si... pur si simplu nu vroiam sa ne dezamagim profesorul, care ne- a ajutat atat de mult.
La inceput imi era fica sa nu imi uit replicile, sau sa nu ma impiedic pe scena (tipic mie), sau sa nu fac vreo alta tampenie. Dar apoi m- a luat groaza cand mi- am adus aminte ca nu sunt doar eu in piesa. Incepusem a- mi fi teama pentru toti. Vroiam sa iasa bine.

O scena mare, o sala destul de mare, multe scaune... Dar scena... era incredibila! A fost prima oara pentru mine cand am urcat pe o sena de teatru. A fost de altfel prima piesa in care am jucat.
Eram ridicol de agitata inaintea spectacolului. Pur si simplu nu stiam ce sa fac.
Am intrat. Paseam usor, cu pasi marunti spre public insotita de Ally. Ne- am spus replicile. Iesisera bine cred. La inceput vorbeam oarecum... incet. Vorbeam tare insa parca tineam in mine replica. Apoi mi- am mai revenit. Plecand usoor, cu aceeasi pasi marunti, am iesit de pe scena. Eram stupid de fericita ca nu am cazut in public sau ca nu am gresit vreuna din acele constructii gramaticale impecabile.
Apoi... totul a decurs bine. Colegii intrau si ieseau. Pe scena era o stare placuta... calma si... paream oarecum siguri pe noi. Dupa cortina insa... lucrurile erau ceva in genul "Acum eu tu noi voi care cum ce vezi sa nu stai cu spatele vreau acolo vino pleaca mergi stai nu mai vorbii vorbeste mai tare... acum..." Vorbeam toti odata, zbierand in soapta, si nu se intelegea mai nimic.
Senzatia insa... a fost... senzationala ! Inca sunt intr- un oarecare exatz.
Aplauzele de la sfarsit chiar m- au emotionat. Ma simteam bine. De fapt, NE simteam bine.
Nu stiu acum cat de bine a iesit, insa a iesit cu mult peste masura asteptarilor mele, ceea ce e mai mult decat bine.

Dar... acum s- a terminat. MA gandesc cu groaza ca de luni... epoca noastra de teatru va fi istorie. Ma gandesc cu groaza ca va trebui sa merg la scola cu grija ca nu mi- am facut tema la mate, epoca ce urmeaza, si nu cu emotia ca nu imi aduc aminte replicile. Sau cu grija ca nu ma voi putea concentra. Deja imi e dor.
In aceste 5 saptamani de teatru lucrate cu Geo, care tin sa mentionez ca este un profesor absolut minunat si intelegator si de treaba, am inteles in sfarsit ca am colegi. In aceste ultime 2 repetitii facute inafara liceului, m- am apropiat oarecum de colegi mai mult decat inainte.
Si ironia e ca abea acum, dupa ce am pus in scena piesa, am inteles- o pe bune. Abea acum inteleg personajele, subiectul piesei... piesa. Iar acum... imi e atat de greu sa ies din ea... Ma simt oarecum inca legata de acea atmosfera de la repetitii.
Kalevala. Prima piesa in care am jucat. Nu am sa o uit vreodata.
Posibil sa fi scris ceva fara sens. Posibil sa fie una dintre cele mai aiurea postari ale mele. Posibil ca exprimarea pe care am folosit- o in aceasta postare sa fie groaznic. Posibil sa fie plictisitoare. Posibil sa par superficiala. Sau mai stiu eu ce. Totul e posibil. Ideea e ca inca sunt agitata si scriu tot ce imi vine in minte... aproape.
Ideea e ca... iubesc asta! Ce anume? Ceea ce simt acum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu