La limita

Cum procedam atunci cand ajungem in situatii limita?
- Depasim limita!


Depasirea limitei este, probabil, una dintre cele mai familiare probleme intalnite in ultimul timp.
De ce?
Simplu. Pentru ca noi, oamenii, nu stim cand se ne oprim. Insa.. oare asa e? Nu sitm cand sa ne oprim, sau nu vrem sa ne oprim?
Nu stim care e limita, sau nu vrem sa vedem limita?
Ce ar fi daca ne- am raspunde singuri la aceste propozitii interogative? :)
Trist este, insa, ca inainte de a depasi limita ne spunem "HA! De data asta ma opresc. Nu's atat de redus mental incat sa continui."
Dar ce facem? Ne spunem apoi "Eh... inca o data nu strica, ce naiba"
Si uite asa depasim de fiecare data limita.
Care limita? De cele mai multe ori limita pusa de noi insine, ceea ce e trist avand in vedere ca nici de noi insine nu putem asculta. Nici pe noi nu ne putem respecta.
Insa de multe ori depasim chiar si limita limitei. Care e aia? Depinde de situatie, si cu siguranta sti la ce ma refer.

Cum procedam in situatia in care am depasit limita?
- Ne impunem inca o limita, pe care cu siguranta o vom depasi.

Banalitati

Minciuna este, poate, cel mai scurt drum catre un sfarsit. Zambetul este cel mai scurt drum catre uitare. Catre un nou inceput. Dar iubirea... iubirea are 2 destinatii. Este cel mai scurt drum catre fericire, apoi suferinta.
Dar daca minciuna este drumul catre sfarsit, adevarul ce este oare? Adevarul duce catre infinitate? Poate da. Teoretic da, practic nu.
Dar infinitatea? Infinitatea poate fi numita "cel mai scurt drum catre.." ?
Ei bine, nu. Infinitatea este, poate, ceva al carui sens nu il pot intelege inca. Infinitatea e un termen al carui sens nu il pot percepe. Acum.
Acum... acum totul e trecut. Nu mai exista prezent. Prezentul inseamna trecut. Viitorul inseamna trecut. Tot ce gandesc acum... gandesc in asa- zisul "trecutul de azi" .
Numai gandul superioritatii cuiva asupra mea ma impinge sa ma simt mult mai bine singura. Gandul inferioritatii ma scarbeste. Din punctul meu de vedere nu exista superioritate si inferioritate. Pentru mine exista egalitate. Intre oameni, ca persoane si drepturi ale omului, fiind vorba.
Dar ce este oare demnitatea?
Nu stiu pentru tine, insa pentru mine este unul din putinele lucruri pe care inca le detin, si intentionez sa le pastrez.
In momentul actual, daca as fi pusa in situatia pierderi sperantei si sentimentelor mele, sau a demnitatii mele, as alege sa imi pierd speranta si sentimentele. As prefera sa fiu un robot. Un robot care supravietuieste, dar nu simte. Insa, un robot a carui demnitate nu poate fi pierduta.
Si uite asa, sarim de la un subiect la altul. Oarecum.
Daca analizam bine, toate aceste banale subiecte au o oarecare legatura intre ele. Profunda chiar. La o prima vedere sunt doar niste banalitati.
Am vorbit insa despre uitare?
Uitarea este, pentru mine, in momentul acutual, cel mai scurt drum catre recuperarea fericirii, a sperantei si a demnitatii mele morale. Asta e uitarea actuala.
Incerc sa nu am gandesc la lucrurile care imi fac rau... insa ma doboara. Nu pot lupta cu ele. Sunt prea slaba. Nu am invatat inca sa trec peste. Nu am invatat nici macar cum sa fac fata unei situatii ca aceasta. Si asta pentru ca nu m- am gandit vreodata ca voi fi intr- o situatie in genul asteia.
Si totusi acum ce as putea face? Sa dispar, sau sa incerc sa lupt in continuare cu aceasta eroare de calcul? Mie imi surade mai mult ideea de a dispare pentru un timp, insa circumstantele in care ma aflu nu imi permit asta.
Insa voi continua sa zambesc, indiferent de circumstante, si voi continua in incercarea mea de a invata sa trec peste orice obstacol.

Prietenie

Imi e dor. Imi e dor de lungile perioade petrecute impreuna, pe vremea cand ne certam pe motive precum culoarea cerului sau ce s- a intamplat intr o zi de marti de acum 3 ani. Imi e dor si de perioada in care nu ne suportam. Si... imi e dor de amintirea serilor petrecute impreuna, barfind pana adormeam cu capetele pe covor, sau unde naibii ne aflam atunci.

Vaaai, mai ti minte cand am mers la cofetarie cu Flocea si l' am facut de ras?=)
Apoi nu stia cum sa plece mai repede, si probabil singura lui dorinta era ca noi sa disparem de la masa aia, in clipa aia?
Aaaa, sau cand eram cu Max in Mall si Max il barfea pe tipu de langa noi, dar nici macar nu se chinuia sa vorbeasca incet? Sau ma rog, ce incet, ca urla... O Doamnee!
Oh, sau cand plangeam amandoua pe umerii lu' Cata, si il oboseam pe el cu chestiutele noastree :)) Ahhh, si cand o ardeam cu el prin Revenge si han.
Tu: "Cum imi sta?"
Eu: "Geniaaal!"
Dupa ceva vreme.
Eu: "Dude, bine ca ti' ai schimbat bretonu ala, ca aratai ca o capra!"
Tu: "Multumesc frumos... foarte subtil, ce sa zic" Sau ma rog, ce oi fi zic tu atunci.

Obijnuiam sa radem pana ne dadeau lacrimile... pana oboseam chiar. Aveam cele mai stupide glume intre noi din cate exista. Si nu numai glume. Ne certam de 956 de ori pe zi, si numai din motive banale. Oh. Ne placeau MEREU aceeasi tipi... mereu.
Pacat ca din tot ce a fost, doar asta a ramas. Acest prost... sa nu' i spun totusi obicei. Sa' i zicem aceasta prosta ... nici nu stiu cum sa o numesc. Intelegi tu.
Sti, am avut probabil cea mai ciudata relatie de prietenie din lume. Dar a fost frumoasa, nu? Cine mai era ca noi... noi eram mai mult decat noi. Atunci.
Cand eram mici ne certam mereu pe Cristina, ba chiar aproape ajungeam la violenta. Eram prietene doar in situatiile alea jenante. Ce false eram. Si totusi, am devenit BFF. Si a durat.
Era spargere cand ne apucam noi sa cantam. Ah, sau cand fugeam amandoua de la profii de chitara, fara sa ne luam nici macar la revedere. Ce lase eram! Gen: care e trasatura voastra morala comuna, ca si prietene? - Lasitatea!".
Shaman King. Iti spune ceva? Normal. Desenul nostru preferat.
Obijnuiam sa vorbim al telefon cu orele... vai, si ai nostrii se ingrijorau. Li se parea dubios. Dar nu era. Nu era deloc. Acum e dubios, ca vorbim la telefon 1 data la 2 saptamani.
Mai sti cand am mers la mine la tara cu chitarile dupa noi, si stateam in caruta si priveam cerul care era plin de stele? Sau cand cadeam ca proastele cu skate' u lu Alex in 23 pe poduletu ala? Ninoooo ninooo ninooooooooo.

Chiar mi' e dor frate. Mai sti cand vorbeam despre liceu si spuneam ca va fi genial ca vom fi in continuare in aceeasi clasa? Si ca va fi spargere si ca...
Of... chiar credeam ca va fi altfel la liceu. Dar se pare ca oamenii se schimba, si din pacate, lucrurile se schimba. Radical.
Atunci aveam milioane de amintiri impreuna. Acum toate acele milioane de amintiri se incadreaza intr' o singura amintire... Pe care o iubesc!