Atunci cand..

Cand voi invata sa fiu responsabila. Cand voi invata sa nu mai beau cafea noaptea, tarziu. Cand voi invata sa nu mai pierd timpul inutil, in locuri inutile. Cand voi invata sa nu mai mananc ciocolata, inainte de masa de pranz. Cand voi invata sa refuz lucrurile pe care le doresc cu adevarat, dar pe care nu ar trebui sa mi le doresc. Cand voi invata sa am incredere in oameni. Cand voi invata ce inseamna binele. Cand voi invata sa fiu sincera. Cand voi invata sa nu ma mai ascund in spatele diferitor masti. Masti negre. Cand voi invata sa admit invingerea; cand voi invata sa pierd. Cand voi invata ca nu pot schimba trecutul. Cand voi invata sa regret. Cand voi invata sa- mi acept sentimentele. Cand voi invata ce inseamna viitorul. Cand voi invata sa imi ascult inima, nu mintea. Cand voi invata sa gasesc ceea ce caut; cand voi invata unde sa caut. Atunci cand voi invata sa distrug zidul pe care l- am creat in jurul meu. Si cand voi invata sa renunt la imaginea creata pentru a- i tine pe oameni la distanta.

Atunci cand voi invata toate astea voi deveni o alta persoana. Dar stiu ca nu voi invata niciodata sa nu mai beau cafea, sa nu mai mananc ciocolata, sau sa fiu o persoana cu picioarele pe pamant. Nu in viata asta.
Dar stiu ca voi invata sa renunt la acea imagine atunci cand voi simti ca trebuie sa o fac.
Insa am invatat ceva.. am invatat ca toate aceste lucruri pe care nu l pot face, sau pe care pur si simplu nu le fac, toate defectele si complexele, ma fac sa fiu eu.

Care eu?

Stateam chiar acolo, privind in gol cu o urma de nepasare pe chip. Mi se putea citi in privire dorinta de a constientiza ceva... si totusi bucuria de a nu constientiza nimic. Stateam chiar acolo, nemaifacand diferenta intre realitate si vis. Nemaifacand diferenta intre iubire si ura. Intre viata si moarte. Doar stateam. Priveam... Eram absenta din prezent, trecut sau viitor. Eram undeva unde.. totul avea sens, dar nu eram consienta in aceasta lume ca de fapt traiesc in alta.
Doua lumi paralele. Doua vieti paralele. Aceasi eu. Traiam in doua lumi paralele in acelasi timp. De fapt in lumea asta doar existam. Traiam acolo... intr' un loc in care totul avea un oarecare sens.
"IUBIRE!" a fost primul cuvant care mi' a invaluit mintea care nu functiona de ceva vreme. Nu aveam habar de cat timp stateam acolo sau cat timp voi mai sta. Dar acest cuvant avea un rost. Nu il auzisem doar. Il simteam. Nu stiam ce simt. De fapt habar nu aveam ce inseamna iubire, insa sentimentul a fost cald si placut. Un sentiment rosu aprins, salbatic, cu o oarecare urma de negru. Apoi sentimentul devenea tot mai rece si mai intunecat. Acea "iubire" se transforma in durere. Nu mai intelegeam nimic. Nu puteam gandi nimic. Dar durea. Apasa. Vroiam sa se termine si nu stiam ce sa fac.. eram paralizata in lumea asta.
"Ura!" a fost al 2 lea cuvand care mi a invastat mintea. Si pe el il simteam. Era intunecat, rece, dar cu o urma de caldura trecuta prin el. Era negru. Dar el nu durea. Simteam o dorinta puternica de razbunare, evident, nesiind de existenta acestui cuvant, il simteam doar. Nu puteam face oricum nimic. Am continuat sa astept..
"FERICIRE!" a fost al 3 lea cuvant. Era cel mai pur si frumos sentiment dintre toate. Era cald si mai mult decat placut. Era roz la inceput. Apoi albastru. Apoi galben. era ce culoare vroiam de fapt. Era pur si simplu fericire. Nu era durere, nu era ura... dar era iubire. Nu am inteles de ci impreuna cu acest sentiment, iubirea nu durea, era ca prima oara cand am simtit' o, insa a ramas asa. Doar ca mult mai placut. Nu intelegeam.. ce era cu fericirea asta? Cat timp putea dura?
Si totusi.. ce rost aveam eu in lumea asta? Apoi mi am dat seama relativ ce se intampla. Toate sentimentele foarte puternice pe care le aveam in acea lume le simteam mai intens in lumea in care doar existam. Oare eu de acolo stiam de existenta mea de aici? Caci eu nu pot intelege.. Care eu? Eu cea care vad in ambele lumi. Eu cea care.. exist, traiesc... exist.

Visul

A fost odata un vis frumos,
Cu un baiat si- o fata.
A fost un vis cam dureros,
De te ranesc, ma iarta.
A fost un vis nascut in munti,
Crescut la o cabana.
Umbrit de brazi inalti, carunti
Ce astazi se destrama.

De ce va destramati usor
Voi vise pe poteci?
In amintirea muntilor
Sa dainuti pe veci.

Cad stelele, ard lumanari
Pe- al muntelui altar.
Vin cerbii iarasi pe carari
Padurile tresar.
Izvoarele in sopot lin
Vestesc iubirea noastra.
Iar ale mele vise vin
Sa- ti bata la fereastra.

De ce va destramati usor
Voi vise pe poteci?
In amintirea muntilor
Sa dainuti pe veci.

Ramai cu bine visul meu
Si s- auzim de bine.
Te voi purta in gand mereu
Voi fi mereu cu tine.
Iar cel ce va veni apoi
Pe munte tu sa- l duci.
Va voi veghea pe amandoi
Pe creste de- ai sa- l urci...

De ce va destramati usor
Voi vise pe poteci?
In amintirea muntilor
Sa dainuti pe veci.
Sa dainuim...

Lucruri simple

Sticluta de parfum este goala. Mirosul parfumului este inca prezent... simt mirosul si un val de amintiri ma cuprinde. Unele frumoase, altele mai putin frumoase. Imi vine sa plang si sa zambesc in acelasi timp.. ba chiar sa rad. Imi amintesc totul... chiar si ce nu s- a intamplat... chiar si... ceea ce nu credeam vreodata ca imi pot aminti. Uneori as vrea ca aceste amintiri sa dispara... in tot acest timp am sperat sa dispara... le- am ignorat mereu si mereu si mereu. M- am ferit de ele, le- am tradat cu indiferenta... le- am ocolit.
Dar ele sunt tot aici si sunt hotarate sa imi invadeze mintea oriunde, oricand. Dar poate ca e vina mea... poate tot ceea ce mi se intampla, se intampla din vina mea.
Dar... sti ce? Nu conteaza. Nimic nu ma mai afecteaza atat de mult din moment ce sunt anumite lucruri foarte importante care sunt in regula. Atat timp cat aceste lucruri merg cum trebuie, totul e mai usor. Deci, avand termeni de comparatie aceste "probleme" par banale din acest punct de vedere. Neavand termeni de comparatie... aceste probleme dor. De aceea ma voi folosi mereu de acesti termeni de comparatie.
Dar parfumul... mirosul lui e un lucru simplu... superficial. Nimic profund. Asta dintr- un punct de vedere general.
Insa... e ingrozitor de interesant cum te poti regasi in lucrurile simple... lucruri banal de simple care iti trezesc amintiri banal de grele... Uneori ne regasim intr- un zambet, alteori in cuvinte... iar alteori intr- o simpla privire.
Ideea e ca am invatat ca exista lucruri ingrozitor de simple care ne pot afecta mai mult decat ne imaginam noi.

Fara sens, pe bune

Uram, iubim; iubim, uram. Iubim... uram dim nou... iubim. Uram iubind, iubim urand.

Ura si iubirea sunt mana' n mana. Daca esti fumat nu citi. Nu are logica? Nu mi pasa, inteleg.
Iubesti? Bravo.
Urasti? Bravo.
Ideea acestei postari este aceea de a nu fi.

Adolescenta: Rasete, plansete, "prima" dragoste *dar mereu "PRIMA" dragoste*, despartiri, uitari, urlete, hohote de ras, tren, paine, autobuz, SKATE, plutire, cadere, TRADARI, constiinta, greseli, PETRECERI, alcool, parizer, MARE, fugiri, lasitate, orgoliu, furie, IARBA, panica, dorinta, foc, dans, muzica, PRIETENI, iubire, ura, amintiri, plaja, furturi, cacat, no money, MOTOARE, convingeri, mituri, demnitate, sex, refuzuri, valuri, cort, hotel, haine, tipete, verde, noutati, culori, dor...

te iubesc?

Obijnuim sa spunem "te iubesc" persoanelor pe care de fapt nu le iubim.

Eu, Cortul si Bianca

Eu: Mor! Jur ca sint cele mai groaznice clipe din viata mea! Biancaaa, nu' mi simt capul! Biancaaa, mi' e frig.
Bia: Si mieee, mor. Vai doamne ce frig e, bine ca e focu asta aici!
Eu: Daaa, dar imi arde fata. Eu vreau haine, Bianca, haineee.
....
pauza.

Eu: Bianca!!! Hai in cort. Ai idee pe unde l' au instalat aia???
Bia: Da, langa punkisti.
Eu: O, adorabil. Ceva mai concret?:-s
Bia: hai ma cu mine, e pe langa Goblin. Taci si vino!
Eu: Biniii!

Eram fericita. In numai cateva minute puteam avea putin din caldura pe care mi' o doream. Erau saci de dormit acolo, nu? De fapt, asta gandeam. Mergeam repede, cu pasi ceva mai mari decat cei pe care ii fac de obicei, si aveam pe fata un zambet de copil cretin si nerabdator.
"Mai e putin, foarte putin. Ajung acolo, adorm, si ma incalzesc. Sau macar sa ajung, vad acolo ce fac. O fi vrun cort mare, sau unu mic si ... stai... sunt claustrofoba. Eh, e un cort. Darrr vreau calduraaa. Sigur, daca ar fi tipu de seara trecuta in cort cui i' ar mai trebui sac de dormit? Sau chiar cort.. Vai, si totusi ma gandesc la geaca aia de piele din Zara... daca o aveam acum... Trebuie sa' i spun maicamii. Ohhh, luni incepem epoca la mateee. N' am chefff! Si totusi... tipu de la Stuff... Mi e frig!!!"
Si asta e doar o parte din acele ganduri amestecate pe care le aveam. Mai era putin. Stiam asta. Simteam. Apoi... Am vazut un punkist care se pisa si am stiut ca eram acolo. Si eram atat de fericita incat i' am zambit punkistului, dar cu un zambet cretin al unui copil de 6 ani care primeste de Craciun cadoul mult dorit. De fapt fata probabil mi s' a luminat cand l am vazut asemenea unui pusti d' asta mic care il vede pe Mos Craciun. Si vaaai ce bucurie. Ma rog. Acum era partea grea. Care naiba era cortu? Erau muuulte acolo. Prea multe. La un moment dat bianca a spus:
"Cred ca asta e!"
Si GO!
Eu: Da... da esti siguraa?
Bia: Nu. Dar asta e!
Eu: Stai sa' l intreb... Cortulee, tu esti ma? Zi ma, al Biancai esti?
Bia: Stai chill mama ca se uita astia la noi.
Eu: Taci ma. Zii, al Biancai esti?
Bia: Stai ca' l deschid si ma uit in el, daca nmu e al nostru, mai cautam.
Si chiar cand incepe a deschide fermoarul ala, iese o mana frateee. Si aia a fost. Am tipat de cred ca s' a auzit pana la Stuff. Apoi Bianca' mi zice: E Stich ma!
Si am intrat in coooort. Si era caaald. Si binee. Si Stich mai avea putin si ne dadea cap in cap deoarece l' am trezit din somnu de frumusete. Dar cum pnm sa dormi de 1 mai? Ai venit in vama sa dormi?
Ahahaa. Apoi apare o intrebare.
Bia: Dar Alisa de ce n' a venit?
Eu: Dar ce ma intrebi pe mine?
Bia: Pai am crezut ca tu i' ai spus sa vina cu noi.
Eu: Dar eu credeam ca tu i' ai spus...
Si apoi vine un val de rasete. Intre timmp era din ce in ce mai bine... ayyy:X Putina calduraa. Apoi, cand imi era motaitu' mai dulce, Alisa si Blast vin sa ne strice motaiala mie si Biancai, si lu' Stich somnu... din nou.
Ma rog, n' am stat mult si am plecat la cazare, deoarece era muuult prea frig. Atunci Cortul cred ca si' a spus: "Ah, bine ca pleaca cretinii astiaaa. De fapt, cretinele astea. Acum po' sa respir si eu mai bine! Si totusi, oare cat de frig le era?"

Deci, astea sunt vorbele noastre din seara aia, mai mult sau mai putin.

Vamaaa

in Vama Vecheeee, vreau o limba in urecheee!
Vreau inapoooi !!!!

La limita

Cum procedam atunci cand ajungem in situatii limita?
- Depasim limita!


Depasirea limitei este, probabil, una dintre cele mai familiare probleme intalnite in ultimul timp.
De ce?
Simplu. Pentru ca noi, oamenii, nu stim cand se ne oprim. Insa.. oare asa e? Nu sitm cand sa ne oprim, sau nu vrem sa ne oprim?
Nu stim care e limita, sau nu vrem sa vedem limita?
Ce ar fi daca ne- am raspunde singuri la aceste propozitii interogative? :)
Trist este, insa, ca inainte de a depasi limita ne spunem "HA! De data asta ma opresc. Nu's atat de redus mental incat sa continui."
Dar ce facem? Ne spunem apoi "Eh... inca o data nu strica, ce naiba"
Si uite asa depasim de fiecare data limita.
Care limita? De cele mai multe ori limita pusa de noi insine, ceea ce e trist avand in vedere ca nici de noi insine nu putem asculta. Nici pe noi nu ne putem respecta.
Insa de multe ori depasim chiar si limita limitei. Care e aia? Depinde de situatie, si cu siguranta sti la ce ma refer.

Cum procedam in situatia in care am depasit limita?
- Ne impunem inca o limita, pe care cu siguranta o vom depasi.

Banalitati

Minciuna este, poate, cel mai scurt drum catre un sfarsit. Zambetul este cel mai scurt drum catre uitare. Catre un nou inceput. Dar iubirea... iubirea are 2 destinatii. Este cel mai scurt drum catre fericire, apoi suferinta.
Dar daca minciuna este drumul catre sfarsit, adevarul ce este oare? Adevarul duce catre infinitate? Poate da. Teoretic da, practic nu.
Dar infinitatea? Infinitatea poate fi numita "cel mai scurt drum catre.." ?
Ei bine, nu. Infinitatea este, poate, ceva al carui sens nu il pot intelege inca. Infinitatea e un termen al carui sens nu il pot percepe. Acum.
Acum... acum totul e trecut. Nu mai exista prezent. Prezentul inseamna trecut. Viitorul inseamna trecut. Tot ce gandesc acum... gandesc in asa- zisul "trecutul de azi" .
Numai gandul superioritatii cuiva asupra mea ma impinge sa ma simt mult mai bine singura. Gandul inferioritatii ma scarbeste. Din punctul meu de vedere nu exista superioritate si inferioritate. Pentru mine exista egalitate. Intre oameni, ca persoane si drepturi ale omului, fiind vorba.
Dar ce este oare demnitatea?
Nu stiu pentru tine, insa pentru mine este unul din putinele lucruri pe care inca le detin, si intentionez sa le pastrez.
In momentul actual, daca as fi pusa in situatia pierderi sperantei si sentimentelor mele, sau a demnitatii mele, as alege sa imi pierd speranta si sentimentele. As prefera sa fiu un robot. Un robot care supravietuieste, dar nu simte. Insa, un robot a carui demnitate nu poate fi pierduta.
Si uite asa, sarim de la un subiect la altul. Oarecum.
Daca analizam bine, toate aceste banale subiecte au o oarecare legatura intre ele. Profunda chiar. La o prima vedere sunt doar niste banalitati.
Am vorbit insa despre uitare?
Uitarea este, pentru mine, in momentul acutual, cel mai scurt drum catre recuperarea fericirii, a sperantei si a demnitatii mele morale. Asta e uitarea actuala.
Incerc sa nu am gandesc la lucrurile care imi fac rau... insa ma doboara. Nu pot lupta cu ele. Sunt prea slaba. Nu am invatat inca sa trec peste. Nu am invatat nici macar cum sa fac fata unei situatii ca aceasta. Si asta pentru ca nu m- am gandit vreodata ca voi fi intr- o situatie in genul asteia.
Si totusi acum ce as putea face? Sa dispar, sau sa incerc sa lupt in continuare cu aceasta eroare de calcul? Mie imi surade mai mult ideea de a dispare pentru un timp, insa circumstantele in care ma aflu nu imi permit asta.
Insa voi continua sa zambesc, indiferent de circumstante, si voi continua in incercarea mea de a invata sa trec peste orice obstacol.

Prietenie

Imi e dor. Imi e dor de lungile perioade petrecute impreuna, pe vremea cand ne certam pe motive precum culoarea cerului sau ce s- a intamplat intr o zi de marti de acum 3 ani. Imi e dor si de perioada in care nu ne suportam. Si... imi e dor de amintirea serilor petrecute impreuna, barfind pana adormeam cu capetele pe covor, sau unde naibii ne aflam atunci.

Vaaai, mai ti minte cand am mers la cofetarie cu Flocea si l' am facut de ras?=)
Apoi nu stia cum sa plece mai repede, si probabil singura lui dorinta era ca noi sa disparem de la masa aia, in clipa aia?
Aaaa, sau cand eram cu Max in Mall si Max il barfea pe tipu de langa noi, dar nici macar nu se chinuia sa vorbeasca incet? Sau ma rog, ce incet, ca urla... O Doamnee!
Oh, sau cand plangeam amandoua pe umerii lu' Cata, si il oboseam pe el cu chestiutele noastree :)) Ahhh, si cand o ardeam cu el prin Revenge si han.
Tu: "Cum imi sta?"
Eu: "Geniaaal!"
Dupa ceva vreme.
Eu: "Dude, bine ca ti' ai schimbat bretonu ala, ca aratai ca o capra!"
Tu: "Multumesc frumos... foarte subtil, ce sa zic" Sau ma rog, ce oi fi zic tu atunci.

Obijnuiam sa radem pana ne dadeau lacrimile... pana oboseam chiar. Aveam cele mai stupide glume intre noi din cate exista. Si nu numai glume. Ne certam de 956 de ori pe zi, si numai din motive banale. Oh. Ne placeau MEREU aceeasi tipi... mereu.
Pacat ca din tot ce a fost, doar asta a ramas. Acest prost... sa nu' i spun totusi obicei. Sa' i zicem aceasta prosta ... nici nu stiu cum sa o numesc. Intelegi tu.
Sti, am avut probabil cea mai ciudata relatie de prietenie din lume. Dar a fost frumoasa, nu? Cine mai era ca noi... noi eram mai mult decat noi. Atunci.
Cand eram mici ne certam mereu pe Cristina, ba chiar aproape ajungeam la violenta. Eram prietene doar in situatiile alea jenante. Ce false eram. Si totusi, am devenit BFF. Si a durat.
Era spargere cand ne apucam noi sa cantam. Ah, sau cand fugeam amandoua de la profii de chitara, fara sa ne luam nici macar la revedere. Ce lase eram! Gen: care e trasatura voastra morala comuna, ca si prietene? - Lasitatea!".
Shaman King. Iti spune ceva? Normal. Desenul nostru preferat.
Obijnuiam sa vorbim al telefon cu orele... vai, si ai nostrii se ingrijorau. Li se parea dubios. Dar nu era. Nu era deloc. Acum e dubios, ca vorbim la telefon 1 data la 2 saptamani.
Mai sti cand am mers la mine la tara cu chitarile dupa noi, si stateam in caruta si priveam cerul care era plin de stele? Sau cand cadeam ca proastele cu skate' u lu Alex in 23 pe poduletu ala? Ninoooo ninooo ninooooooooo.

Chiar mi' e dor frate. Mai sti cand vorbeam despre liceu si spuneam ca va fi genial ca vom fi in continuare in aceeasi clasa? Si ca va fi spargere si ca...
Of... chiar credeam ca va fi altfel la liceu. Dar se pare ca oamenii se schimba, si din pacate, lucrurile se schimba. Radical.
Atunci aveam milioane de amintiri impreuna. Acum toate acele milioane de amintiri se incadreaza intr' o singura amintire... Pe care o iubesc!

Zambeste

Zambeste. Zambeste atunci cand crezi ca s- a sfarsit. Zambeste in momentele in care te simti inutil. Zambeste atunci cand ti se spune ca ai gresit. Zambeste atunci cand cineva te cearta. Zambeste si in momentele grele ale vietii.

Bucura- te de fiecare clipa. De fiecare minut. De fiecare secunda. Savureaza fiecare moment. Nu lasa pe maine ce poti face azi, pentru nu mereu exista un "maine". Viata e scurta, si merita traita.
Aminteste- ti mereu de persoanele care te faceau candva fericit. Incearca sa rememorezi bucuria simtita atunci. Acumuleaza in tine toate amintirile frumoase pe care le ai, si fa din ele, doar una. E greu? Mai gandeste- te.. crede- ma e simplu.
Ai fi ami fericit daca oamenii te- ar vedea exact asa cum esti? Daca te- ar aprecia mai mult pentru ceea ce esti? NU! Nu ei trebuie sa stie cine esti, trebuie sa sti tu cine esti, si sa inveti sa te apreciezi pentru ceea ce esti. Daca observi ca un om te vede aproape asa cum esti, si te apreciaza pentru ceea ce esti, cu tot cu defecte, e destul de posibil ca acea persoana sa- ti fie prieten. Sau sa- ti devina.
Acum am inteles ca fericirea se rezuma la lucrurile marunte si simple. Fericirea e in noi toti, trebuie doar sa stim sa o simtim.
In momentul asta imi e destul de greu sa zambesc. Dar incerc sa o fac. Iar de acum inainte voi incerca sa zambesc mereu, chiar si in momentele dificile. In momentele dificile pentru mine. Insa cand o persoana draga are probleme serioase, e destul de greu sa zambesti.
Insa e bine sa vedem mereu partea plina a paharului, nu cea goala.

Deci, doar zambeste, bine?

Multumesc...

Care a fost rostul? Imi poti spune care a fost rostul? Ai avut un scop anume? A avut vreun sens sau pur si simplu si avut chef sa iti bati joc de tot?


Acum te intreb pe tine, beib... de ce te- ai mintit singura? Stiai foarte bine ca nu vei rezista... Stiai foarte bine ca situatia se va complica din momentul in care vei intra in asa- zisul "joc" . Si cu siguranta stiai ca nu va mai fi la fel... nimic.
Acum te gandesti care a fost scopul lui... dar al tau? Te gandesti oare daca lui i- a pasat macar putin. Dar sti... sti foarte bine ca pentru el nu a avut nicio importanta.
Te obosesti sperand. Tot ceea ce faci e sa speri si sa tot speri... I- ati o viata puiule ! Sperand nu ajungi nicaieri... De fapt ajungi in punctul in care ramai uimit de cum a trecut viata pe langa tine, si tu nu ai facut nimic altceva decat sa speri.
S- a constatat ca oamenii care isi pierd speranta pot trece mai repde peste. Si e oarecum logic in unele situatii. Spre exemplu: prietenul tau locuieste in alta tara, si iti spune ca e posibil sa se mute cu tine. Tu nu sti sigur daca da, sau nu, si speri. Sperand uiti sa iti traiesti viata. Insa daca sti din start ca nu va merge, si el iti va confirma asta, vei suferi un timp, apoi vei trece peste.
Intelegi? Desigur. Intelegi... pacat ca tie nu ti se poate confirma nimic. Nici macar tu nu iti poti confirma.
Uita beib... uita ! Aminteste- ti fiecare clipa petrecuta cu el, fiecare secunda, fiecare rasuflare, fiecare sarut... Rememoreaza pasiunea cu care il sarutai... rememoreaza fericirea pe care o stapaneai dupa doar cateva clipe petrecute alaturi de el. Iubeste- l. Iubste- l ca si cand asta iti e scopul. Iubeste- l neconditionat, pana cand iubirea pentru el va deveni doar o obijnuinta, de care vei scapa destul de usor. Vei suferi... dar e singurul lucru pe care il poti face pentru tine.
Stiu ce gandesti. Stiu ce simti. Stiu... Stiu ca sti ca totul e in zadar, dar ceva te opreste sa mergi mai departe. Dar ce? Curiozitatea de a sti ce gandeste el sau disperarea de a- l avea numai si numai pentru tine? Sau pate dorinta de a fi numai al tau, si de a te iubi ca si cand ai fi singura fata de pe pamant...
Astea sunt vise... i- ati gandul ! Mergi mai departe si nu te ami opri la fiecare mic obstacol. Ridica- te si gaseste- ti singura un alt drum.

Insa aminteste- ti ac voi fi aici, mereu, pentru tine.

Dar pe tine te mai intreb o data... Care a fost scopul tau? Oricum... iti multumesc ca m- ai facut sa cred ca exista un rost... ca exista un sens... Multumesc...

Agitatie

"Din nou scena 2!". Sala de repetitii era plina de agitatie, emotie si muuult, mult zgomot. Eu eram agitata si nervoasa... foarte nervoasa. Colegii ma scoteau din sarite prin diferite chestii, aveam si eu, ca orice om, problemele mele, plus ca eram foarte speriata din cauza esecului care putea avea loc, chiar in acea zi, pe o scena mare pe care nici macar nu o vazusem inca.
Nu repetasem deloc piesa cap- coada fara intreruperi. Nici nu stiam daca o vom reusi. La repetitii, in majoritatea timpului uitam cand sa intram, ori vorbeam prea incet, iar cel mai grav... uitam replicile. Ma gandeam cu groaza la cum ne vom face de ras in fata intregului liceu, si mai rau, in fata unor actori profesionisti. Dar cel mai mult imi era frica... jena si... pur si simplu nu vroiam sa ne dezamagim profesorul, care ne- a ajutat atat de mult.
La inceput imi era fica sa nu imi uit replicile, sau sa nu ma impiedic pe scena (tipic mie), sau sa nu fac vreo alta tampenie. Dar apoi m- a luat groaza cand mi- am adus aminte ca nu sunt doar eu in piesa. Incepusem a- mi fi teama pentru toti. Vroiam sa iasa bine.

O scena mare, o sala destul de mare, multe scaune... Dar scena... era incredibila! A fost prima oara pentru mine cand am urcat pe o sena de teatru. A fost de altfel prima piesa in care am jucat.
Eram ridicol de agitata inaintea spectacolului. Pur si simplu nu stiam ce sa fac.
Am intrat. Paseam usor, cu pasi marunti spre public insotita de Ally. Ne- am spus replicile. Iesisera bine cred. La inceput vorbeam oarecum... incet. Vorbeam tare insa parca tineam in mine replica. Apoi mi- am mai revenit. Plecand usoor, cu aceeasi pasi marunti, am iesit de pe scena. Eram stupid de fericita ca nu am cazut in public sau ca nu am gresit vreuna din acele constructii gramaticale impecabile.
Apoi... totul a decurs bine. Colegii intrau si ieseau. Pe scena era o stare placuta... calma si... paream oarecum siguri pe noi. Dupa cortina insa... lucrurile erau ceva in genul "Acum eu tu noi voi care cum ce vezi sa nu stai cu spatele vreau acolo vino pleaca mergi stai nu mai vorbii vorbeste mai tare... acum..." Vorbeam toti odata, zbierand in soapta, si nu se intelegea mai nimic.
Senzatia insa... a fost... senzationala ! Inca sunt intr- un oarecare exatz.
Aplauzele de la sfarsit chiar m- au emotionat. Ma simteam bine. De fapt, NE simteam bine.
Nu stiu acum cat de bine a iesit, insa a iesit cu mult peste masura asteptarilor mele, ceea ce e mai mult decat bine.

Dar... acum s- a terminat. MA gandesc cu groaza ca de luni... epoca noastra de teatru va fi istorie. Ma gandesc cu groaza ca va trebui sa merg la scola cu grija ca nu mi- am facut tema la mate, epoca ce urmeaza, si nu cu emotia ca nu imi aduc aminte replicile. Sau cu grija ca nu ma voi putea concentra. Deja imi e dor.
In aceste 5 saptamani de teatru lucrate cu Geo, care tin sa mentionez ca este un profesor absolut minunat si intelegator si de treaba, am inteles in sfarsit ca am colegi. In aceste ultime 2 repetitii facute inafara liceului, m- am apropiat oarecum de colegi mai mult decat inainte.
Si ironia e ca abea acum, dupa ce am pus in scena piesa, am inteles- o pe bune. Abea acum inteleg personajele, subiectul piesei... piesa. Iar acum... imi e atat de greu sa ies din ea... Ma simt oarecum inca legata de acea atmosfera de la repetitii.
Kalevala. Prima piesa in care am jucat. Nu am sa o uit vreodata.
Posibil sa fi scris ceva fara sens. Posibil sa fie una dintre cele mai aiurea postari ale mele. Posibil ca exprimarea pe care am folosit- o in aceasta postare sa fie groaznic. Posibil sa fie plictisitoare. Posibil sa par superficiala. Sau mai stiu eu ce. Totul e posibil. Ideea e ca inca sunt agitata si scriu tot ce imi vine in minte... aproape.
Ideea e ca... iubesc asta! Ce anume? Ceea ce simt acum.

Uitare relativa 2: Cheia.

Scapre. Evadare. Uitare. Nu gaseste nimic. Cand in sfarsit gasise o portita alba, si- a dat seama ca nu are cheia. Apoi a gasit zeci de portite albe, albastre, roz, verzi, dar nu gasea nici macar o cheie.
Cauta. Cauta in timp ce era la scoala si se presupunea ca ar trebui sa fie atenta la ceea ce se preda. Cauta cand ajungea acasa si se presupunea ca are anumite lucruri de facut. Cauta cand iesea cu prieteni, carora se presupunea ca trebuia sa le tina o oarecare companie. Si nu doar fizica. Cauta in zadar.

Absenta ei din prezent incepea a se accentua cu fiecare zi. Oamenii insepusera sa observe aceasta dereglare a comportamentului ei straniu. Absurd chiar. Nici macar ea insasi nu se mai placea prea mult. Incepuse sa fie pentru ea insasi chiar o companie nu tocmai placuta.
Aproape nimic nu mai era ca inainte, inafara iubirii ei pentru evadarile in are liber.
Acum totul insemna cautare si asteptare. Uitatul la TV era asteptare. Mersul la scoala era cautare. Iesitul cu prietenii era o oarecare asteptare si cautare in acelasi timp. Dormitul insa reprezenta scapare. Dar si asteptare. Asteptarea era mereu. Se saturase sa tot astepte. Nici macar nu stia ce astepta.
Dar pe langa tota asteptarea asta bizara, straina chiar, astepta sa treaca aceasta eroare de calcul.
Este prima oara pentru ea. E groaznic. S- a intamplat de multe ori sa se afle in situatii in genul asteia, dar niciodata precum acum. Acum e ridicol de enervant. Desi in sinea ei, in ea, si ea in sine se afla in starea asta, in exterior se purta ca si cand nu s- ar fi intamplat nimic. Uneori. Devenea putin ciudata si obositoare atunci cand se prezenta pe oriunde mergea doar fizic. Iar uneori parea atat de perceptiva, atat de interesata de subiectul discutiei pe care il purta cu diferiti oameni, insa, ea ii auzea, ii vedea, insa... nu intelegea nimic. Nu putea percepe cuvintele unul cate unul. Iar cand cineva spunea o fraza lunga statea cateva minute pentru a o analiza pentru a o intelege. Era pentru ea ca o noua limba. Un nou mod de comunicare.
Insa... ascundea atat de multe lucruri. Ascundea lucruri fata de parintii ei. Fata de prietenii ei. Fata de asa zisul el... Si chiar fata de ea insasi.
Era speriata la gandul ca ar putea fi indragostita. Nu vroia asta. Se lupta cu aceasta constructie gramaticala in fiecare zi... "NU VREAU, NU VREAU, NU VREAAU!"
Acum el ii provoca rau. Mult rau. Il vedea alaturi de alta fata, si vedea gesturi ep care el facea si cu ea, si era insuportabil. Era pentru ea... ca spirtul pe rana deschisa. Insa doar ustura, nu curata. Spirt pe rana deschisa ar fi fost daca ea ar fi parasit locul asta. Totul. Atunci chiar ar fi fost spirt pe rana deschisa. Dar ceva o retinea... nu stia exact ce... dar stia ca e o mare stupizenie.
Ii era asa dor sa fie singura si in mintea ei, cum era si in exterior. La o prima vedere puteai spune ca e genul de fata cretina fara probleme. Prietenii ei chiar o credeau cretina si chestii de genu. Ea insa era fericita... mai bine sa o creada mult mai cretina decat e, decat sa o considere mai inteligenta decat e. Era oarecum multumita de ea. Era destul de inteligenta incat sa isi dea seama ca daca mai sta pe langa el va avea de suferit si suficient de cretina incat sa nu plece. Suficient de inteligenta incat sa stie ca nu va avea o relatie serioasa cu el si ca el nu o va iubi niciodata, dar suficient de cretina incat sa spere asta. Indeajuns de inteligenta sa inteleaga ce se intampla si indeajuns de cretina sa se prefaca ca habar nu are si sa se minta in continuare...

Din nou, prinsa in propriul sau joc de a iesi din joc, incerca sa gaseasca acum cheia protitei albe din fata ei, care aproape striga la ea: "Deschide- maa! Nu ai habar ce te asteapta pe partea cealalta a usii!" ...

Uitare relativa

Ghemuita intr- un colt, cu ochii inchisi si mintea la el, statea acolo nemiscand, nemaifacand diferenta intre realitate si visare si aproape uitand sa respire...

Tot ceea ce vroia era sa fie cu el. Vroia ca el sa o iubeasca. Vroia sa fie speciala. Vroia ca el sa se indragosteasca de ea incet, incet, asa cum i s- a intamplat si ei. Vroia ca el sa ajunga in situatia in care nu se va mai putea gandi la altceva sau altcineva inafara de ea.

Visase la acel moment de luni intregi. Visase sa il aiba langa ea, fie pentru o clipa. Visase ca buzele lor sa se atinga usor, apoi limbile sa le danseze in ritm de vals. Visase la atingerile lui. Visase la cuvintele lui tandre soptite fabulos la urechea ei. Visase ca respiratia lui sa se uneasca intr- o buna zi cu a ei.
Dar nu visase ca se va termina la fel de repede cum a inceput.
Acum isi dorea sa nu se fi indragostit niciodata de el. Isi dorea sa fie doar o placere de moment care va disparea odata cu zapada din luna martie. Isi dorea sa nu ii fi spus niciodata ceea ce simtea, ceea ce gandea sau ceea ce vroia. Isi dorea sa nu ii fi aratat vrun moment ca si ea isi doreste ceea ce isi dorea el atunci.
Pentru el nu a insemnat nimic. Absolut nimic. Din pacate ea nu putea spune la fel. Din acea seara sentimentele pe care le avea pentru el incepusera a se contura. Apoi... in timpul petrecut in preajma lui, impreuna uneori, semtimentele conturate incepeau a se umple asemenea unui pahar gol pus pe un camp in timpul unei ploi torentiale de vara.
Situatia a devenit urata atunci cand ea si- a dat seama ca a fost folosita de el intr- un mod banal.
Se trezea plangand in diferite locuri, in diferite momente. Nu intelegea ce se intampla. Era atat de depresiva. Unii ar spune ca era prea dramatica si superficiala, dar nu era. Era doar o fata naiva. Pierduse din prima in propriul sau joc. Pierduse atat de mult legatura cu realitatea incat cand a cazut inapoi in lumea reala, nu se mai simtea deloc precum inainte sa zboare...
Statea ore intregi incercand sa inteleaga ce naibii se intamplase cu ea. Dar cu cat incerca sa inteleaga mai mult, cu atat lucrurile ii deveneau mai neclare. Straine chiar.
Acum incerca din nou a se desprinde de realitate si de a se refugia in propriile sale ganduri, loc oarecum ferit de mizeria exterioara...

Pierduta in ganduri incerarca de data asta sa gaseasca macar o portita de scapare...

Amintiri?

Iti amintesti cand erai doar un copil si singura ta problema era sa nu te pui la "fata"? Iti amintesti cand credeai ca tu nu poti muri? Iti amintesti cand faceai trasnai, iar ai tai se suparau dar le trecea imediat? Iti amintesti cand erai nerabdatoare sa incepi clasa a1a? Iti amintesti cand plangeai dupa prietena ta cea mai buna care se mutase in Germania, iar mai apoi s. a reintors aici?
Amintiri... multe amintiri. Amintiri ce- ti sunt intiparite in memorie si nu le vei uita niciodata. Nu sunt doar amintiri de care iti vei aminti doar cand iti vei aminti sa- ti amintesti. Sunt amintiri ce vor da buzna in mintea ta atunci cand te gandesti la planurile pentru weekend, sau atunci cand te vei gandi la ce vrei de la tine, sau atunci cand vei vrea sa incepi o noua viata.

Si... da. Imi amintesc. Imi amintesc foarte bine chiar. Imi amintesc si de zilele ploioase in care ieseam cu rolele, imi amintesc si de zilele de vara petrecute in fata blocului 36 in "gradina", pe o paturica jucandu- ma cu papusiile, imi amintesc si de zilele in care imi placea un baiat cu 6 ani mai mare decat mine, si asta doar pentru ca tuturor le placea. Imi mai amitesc si cand Alex radea de mine atunci cand am cazut, teoretic, din vina lui si mi- am spart fata. Imi amintesc cand am cunoscut- o pe Alisa si nu o suportam si ne "bateam" mereu pentru Cristina. Imi amintesc cand mi- am schimbat locuintele cativa ani la rand si de fiecare data imi era frica in "noua" casa. Imi amintesc cand cei mari pur si simplu nu ma suportau. Imi amintesc cand l- am cunoscut pe Catalin si eram fericita ca mi- am facut un best friend. Imi aminesc de asemenea cand m- am certat cu Catalin si eram foarte speriata la gandul ca nu ne vom mai impaca vreodata. Imi amintesc si ziua in care am inceput, brusc, prietenia cu Giulliana, care si acum imi este una dintre cele mai bune prietene. Imi amintesc de vara din 2007 cand i- am cunoscut pe Andy, Andu, Pruni, Tibi, Angelo, Luci si Claudiu si am avut cea mai frumoasa vara din viata mea. Apoi le- am cunoscut si pe Vanesa, Alexandra si Ira. Era tot vara 2007, insa spre sfarsit. Imi amintesc cand am mers in IOR in toamna din 2007 si am cunoscut foarte multe persoane noi si eram incantata de "noul grup". Imi amintesc si acum cand i- am cunoscut pe Mark, Larisa si Alexandra, cu care am ramas si acum foarte buni prieteni. Imi amintesc si vara din 2008. Imi amintesc cand am cunoscut- o pe Amalia si in ciuda faptului ca ar fi trebuit sa ne uram pentru ceea ce se intampla, am reactionat "matur", si suntem prietene si acum. Imi amintesc ultima zi de generala, in care am plans si mi- am dat seama cat imi iubeam eu colegii si generala aia. Desigur... Imi amintesc si ziua in care au inceput problemele pe care le am acum. Si imi mai amintesc si ziua in care problemele mele se rezolvasera, insa numai pentru cateva ore. Si au fost relativ rezolvate pentru maxim 2 saptamani jumate, 3.

Imi amintesc si cand am inceput sa scriu acest articol... Si mi- am amintit ca maine voi avea aceeasi zi pe care am avut- o si azi, si probabil o sa o am in toate zilele saptamanii asteia. Si imi amintesc ca imi e putin somn si trebuie sa dorm.

Eu, voi, noi

Ma simt bine. Voi sunteti ratati. Va iubesc uneori, chiar va iubesc, jur. Dar sunteti asa ciudati ca ma obositi. De fapt nu ma obositi, dar ma enervati si nu am timp sa ma enervez pentru voi. Nu am timp nici macar sa ma enervez pentru mine. Si nici nu vreau sa mi fac timp. Si eu sunt ciudata. Nici pe mine nu ma inteleg, dar macar eu sunt sigura ca habar nu am ce vreau. Insa unii dintre voi...
Eu sunt singura persoana pentru care cred ca mi. as lua putin timp sa o inteleg, insa... nici macar nu vreau sa ma inteleg. Mi. e frica de ce naiba as descoperi.
Asa ca voi ramane aici, incercand sa vreau tot mai mult si sa nu obtin nimic. Pe ziua de azi. Probabil maine o sa mi dau seama ca de fapt pot obtine ceea ce vreau daca nu vreau. Probabil acum habar nu am ce gandesc despre tine, dar stiu ca o sa aflu candva. Asa ca nu uita ca se poate sa aflu canva ca ai insemnat ceva important pentru mine sau ca nu ai insemnat nimic. Pupixxx

Adolescenta?

Totul incepe dintr. o joaca. Uneori cred ca viata e o gluma. Uneori cred ca viata e o gluma proasta chiar. E ridicol... azi e, poate, cea mai frumoasa zi din viata ta, iar maine cea mai de rahat zi posibila. Sau ma rog, nu posibila, caci rahatul e
mult, deci sa ziceam ca ai o zi de tot rahatu`.


Iar oamenii... oamenii sunt greu de inteles. Niodata nu vei sti ce naiba gandeste persoana de langa tine, probabil ca de aici apare neincrederea. Ironia este ca neincrederea se datoreaza defapt comportamentului pe care il ai fata de persoana de langa, iar de multe ori si fata de persoanele de langa. Neincrederea este, pe de o parte, un punct al tariei comportamentului nostru, iar pe de alta parte, un punct de slabiciune fata de tine insuti.
Cand ai incredere deplina in abilitatile tale, in felul in care gandesti, in gesturile pe care le faci, in aspectul tau fizic chiar, in tine este mult mai simplu sa ai incredere in ceilalti. Sau macar in persoana iubita. Dar daca esti cu moralul la pamant, nu vei avea vreodata incredere in altcineva. Cum e si cu intelegerea. Cum ai vrea sa. l intelegi pe el daca nici macar pe tine nu te poti intelege?

Multi spun ca naivitatea este incredere. Si invers. Insa daca naivitatea include in mare parte increderea, increderea nu inseamna naivitate. Dar daca ma gandesc bine, naivitatea se naste din incredere, dar totusi increderea nu are vreo legatura cu naivitatea, insa naivitatea da. Pun pariu ca nu ai inteles nimic.

M. am saturat de tot ceea ce include incredere. Vazand cum stau lucrurile, ajungem la final sa ne indoim si de noi. Ajungem sa ne mintim pe noi insine si asta nu e bine. Daca ne purtam exact cum nu suntem, in curand asa vom deveni. Si asta nu e bine, avand in vedere ca de obicei increcam a ne deghiza in cine nu suntem doar pentru a ne ascunde o mare parte din defecte... sentimentele chiar. Dar nu ne gandim oare ca daca le mascam pe cele ce le avem, in curand se vor crea aletele noi? Si totusi ceea ce avem nu va disparea?

Esti adolescent, crezi ca lumea iti apartine, crezi ca poti manipula pe oricine si crezi in tine... Insa asta e doar un episod periodic al adolescentei, caci, adolescenta in sine este totusi, plina de pierderi... de suferinta. Ironia este ca azi plangi, maine razi, apoi iti vien sa mori, apoi plutesti, apoi iti vine sa o omori pe persoana care ti. a spart visele si apoi si ep tine, apoi intri intr. o stare continua de visare, apoi apare din nou o depresie apoi iti recapeti increderea in tine si plutesti din nou. Adolescenta este insa, poate, cea mai zdruncinata si memorabila perioada a vietii omenesti. Este varsta in care incerci sa ajungi la tine si nu iti gasesti vrun drum, sau ceva, nici macar o harta catre tine. Insa... e frumos. In momentul acesta, momentul in care postez acest... textulet inutil, sa. i spunem asa, ma simt groaznic. Defapt... nici macar nu mai realizez ce se intampla cu mine... Dar vreau sa fiu... optimista. Tot raul catre bine.
Vreau sa zic, ca orice naiba ti s. ar intampla in adolescenta, tre sa ti minte ca e ceva specific varstei... naivitatea, inocenta, uitare, retrairea clipelor, lacrimile... toate astea sunt specifice varstei. Ideea e ca... bucura. te de aceasta perioada minunata a vietii atat timp cat o ai.

Gandeste. te cum ar fi daca nu ar fi?
Probabil acum te intrebi ce sa nu fie, insa raspunsul e la tine, nu la mine.